O analiză a generaţiei actuale- Alexandru Bărcănescu, VII

Există un fenomen interesant: o întreagă generaţie se ridică, asimilând, parţial, concepte complicate. Se poate scrie o poezie de mare frumuseţe, prin jocul versurilor şi numai atât. La un moment dat, după un exerciţiu repetat, cuvintele par a curge de la sine. E învăţarea unei mai vechii lecţii, a aparenţei şi a contemplării. Nu e suficient să scriem versuri „frumoase”, importantă este ideea transmisă prin ele.

Maturizând, în deplinul sens al termenului folosit, poate dura mai mulţi ani. Tudor Arghezi a debutat editorial la 46 de ani. Generaţia tânără, plină de vigoare, puţin mai consumată, creează mari probleme. Va mai dura un timp până vor învăţa lecţia, pas cu pas: „doar fructele ce-s coapte şi doar acelea ce au fost odată”. Totuşi unele idei au fost deja asimilate: „chiar aia dintre pântec şi sicriu”, o succintă definire a condiţiei umane.

Meditaţiile în proză, intervenite brusc în text, naive în esenţa lor, mai scapătă câte-o idee inspirată: „chiar dacă principiile noastre cam dispar iar păcatul acoperă pământul, noi existăm, evoluăm indiferent de context, deoarece plantele vor creşte din rădăcină şi nu invers.” Plantele pot creşte şi invers. Căzute din înaltul cerului cele ajunse pe pământ nu numai că îl fertilizează ci şi determină o altă înmulţire. Deci rădăcinile se pot situa şi invers!

Meditaţia asupra sinelui „că de fapt nu eu sunt tu/ Ci doar tu prin El/ Şi eşti spre tot/ Spre etern” – ne aminteşte de Nichita Stănescu.

În alergarea sufletului tău timpul va trece laolaltă cu sunetul: „doişpe ore trec şi sunetul, chiar sunetul/ acela da!” Urmarea simplă, este „ce îl vezi şi tu în oglindă”. Cine vedea ce? Închizând „un ochi”? de la  curăţirea şi „apretarea” hainelor sub care este ascuns trupul unui purtător de moarte şi de înviere până la vechea aşteptare a celui pierdut mai e un singur pas: „acum e timpul…”

Dacă „veşmântul e mai greu ca plumbul/ o silabă într-un bocet plâns/ acum e timpul…” „e singură-n secundă, clipa unică, de reconstituit, cine sau ce apasă asupra sufletului?

O imagine a Sf. Gheorghe ucigând balaurul, aflată sub un titlu inadecvat – Anubis se strânge între două spaţii: primul, primul, cel al mesei sacre şi al doilea, „cel care împrăştie din strângeri” ce a Existat. Ultimele trei versuri exprimă, deopotrivă, o cerere şi o iluzie: „Cerşeşte-mi bunăvoinţa, Doamne/ Lasă-mă să-ţi scriu,/ Printr-o iluzie”.

Alte spaţii închise „geamul e deschis/ mă închid în sine” se vor regăsi în alte spaţii deschise care nu aparţin nimănui. „Mă gândesc la tine într-o idee”, o poezie aparent erotică, de o calitate deosebită, prin intensitatea trăirii, ne face să călătorim într-o altă sferă. Imaginea reflectată în propria conştiinţă (a celui care scrie) nu are numai un caracter dual. Să ne gândim: autorul se vede pe sine în acelaşi timp în care noi îl vedem pe el; e o dublă imagine. „Să curg spre focul tău nu poate reprezenta decât o imagine a unei trăiri intensive.

Mai interesantă este „mă gândesc la tine într-o idee de decembrie” în care „ameţitul frig îndeamnă afară/ gheaţa mea din amigdale”.

Glasul I şi cel de-al II-lea sunt cântări din cadrul Liturghiei. A cânta pe diferite glasuri reprezintă o dexteritate: se învaţă în seminar. A te preface că ai putea cânta este o p r e f a c e r e a celor existente. În ce scop ar putea exista această prefacere? În afara celui esenţial?

Tot din psalmi se desprinde, cu multă graţie, talentul celui care scrie: „cerşeşte-mi bunăvoinţa, Doamne,/ Lasă-mă să-ţi scriu,/ Printr-o iluzie”.

În Glasul IV (despăţire) observăm versuri de-mascate de aceeaşi viziune asupra spaţiului: „am ajuns să ies înăuntru/ jelesc şi îmi promit evlavios:/ La drum… împreună!/ Adio CFR!”

„A ieşi înăuntru”, idee aparant paradoxală, se regăseşte în disperare, poem al cărui început este foarte bun: „dezgheaţă-mi inima manipulată/ Primejdios atinsă de un punct”.

Deşi începutul celei de-a doua părţi ni-l readuce în memorie pe Bolintineanu, cel care aparţine altui secol („Blestem ferit prin lume-mi/ Nici chiar de mine în repaus pus”) versurile care urmează, scrise în cu totul alt registru, schimbă complet datele problemei: „Lup mă văd în neamul răbdător/ Bestie albă-n gri se-nhaţă/ deasupra, lângă, sub pământ/ Pe străzi aglomerate-n grabă”.

Amestecul spaţiilor reprezintă ideea dominantă a acestui volum dens. Pe ultima pagină, în soare târziu – se află câteva versuri uimitoare: „o ştanţă-i ce-n origine-n popor/ şi sinele ascuns de tine s-au uitat/ şi uite că prin mine/ o piele-n timp se poartă”.

Cred că aceste versuri ar putea defini nu numai întregul volum de adevărată poezie ci şi gândirea tânărului poet. Iar dacă afirmaţia lui Lucian Blaga, cea despre cunoaşterea prin poezie, se verifică, un lung drum îl va aştepta (că tot s-a jucat cu spaţiile) pe Alexandru Bărcănescu. Să-l parcurgă, îl vom urmări îndeaproape după acest debut strălucit.                                                 

Alexandru Bărcănescu – VII
Editura Creativ Art, 2015

Reclame

Emil Banuti: Perisabila batuta-n cuie feat. Trauma (Craiova 2016)

Funcția multiplicării în structura modelului: cartofi și oameni

20161124_191647

Trauma, „ emoție violentă ce modifică personalitatea unui individ ” ( DEX ) e un cutremur resimțit în adâncuri , până la temeliile ființei . Prin traspunerea în artă dobândește și un alt atribut, de catharsis, determinând psihicul să se reașeze pe alte coordonate. Aceasta ar fi premiza teoretică a expoziției lui Emil Banuți , de o esențializare extremă : obiectul privit ca poartă spre altă dimensiune internă , acolo unde se află ființa care se gândește pe sine , clocotind. Este destructurarea conștientului prin repetitivitatea previzibilă a obiectului banal care, odată multiplicat , crează o nouă structură ce reproduce un model arhetipal încifrat, în aparenta-i simplitate. Funcțiile repetitivului sunt atât de complexe și nu reprezintă o noutate folosirea lor în artă ori în matematică : unitatea multiplicată devine mulțime , mulțimea este definită de un model care , în cazul de față , include elemente din interiorul psihicului.

Expoziția lui Emil Bănuti se caracterizează prin pendularea între planuri multiple: spațiul plan al imaginii fotografice , care este , în fond , o proiecție a unei idei și spațiul obiectului , definit prin volum . Simpla existență a obiectului într-un spațiu dat modifică radical starea acelui spațiu ale cărui linii de câmp se curbează. Această modificare insesizabilă are efecte neașteptate , de la simpla perspectivă a văzului ( planul senzorial ) la gândurile produse în mintea privitorului ( planul cognitiv ) . Astfel ia naștere coborârea în adâncuri , la rădăcini . Panoul pus pe perete iese în afară , spre privitor , poate fi atins ; i se simte volumul.

Cartofii nu sunt identici , fiecare are propria individualitate, numai priviți de la distanță par la fel . În „realitate” ,  de aproape , îi vedem cum sunt : neregulați , imperfecți și străpunși de cuiele care îi fixează pe fiecare la locul lui . La fel de bine puteau fi înlocuiți cu oameni sau reprezentări ale oamenilor , spre a sublinia , expresionist , efectul de mulțime aglomerată  dar n-a fost nevoie . Că noi suntem cartofii este evident ( sau cartofii sunt o reprezentare a noastră ) . Metafora suficient de transparentă îndeamnă la meditație fie si pentru o clipă , privitorul obosit si blazat .

Să ne gândim ce fac acești cartofi. Acești pseudocartofi ( dacă privim printr-un alt tip de logică ) stau . Sunt forțați să stea prin cuiele care-i fixează în panou. Este vorba despre libertate și constrângere, mai exact de partea a doua , aceea mai puțin  plăcută.

Marcat totdeauna de nevoia unei certitudini , de raportarea la un punct fix , imuabil , omul și-a structurat gândirea pentru a-l obține . Acest punct fix , omphalos, „ buricul pământului ” , străbatut de axa verticală a lumii este un referențial în cadrul sistemului descris , al imaginii noastre despre univers . Îl întâlnim în toate culturile lumii , parcurgând epocile. În viziunea lui Emil Bănuti e înmulțit. Nemaifiind unic își pierde din încărcătua sacră : nu mai e unu , a devenit multiplu !

20161124_184532-1

Dar acest cartof , care e o reprezentare a individului, nu s-a străpuns singur pentru a se fixa în spațiu. A fost obligat să participe  printr-un experiment crud , plasat in plan istoric , un rezultat al voinței de a desacraliza existența umană, de a elimina individualul specific în beneficiul uniformizării prin multiplicare : priviți de sus, de departe , toți cartofii par la fel și ușor de manevrat , impărtășesc unii cu alții, în înghesuială , același destin trist . Un strigăt mut se desprinde dinspre ei. Din mulțime . Aceasta e o cheie a expoziției, consecința ce decurge din traumă, mesajul subliminal pe care ni-l transmite Emil Bănuți. Autorul face parte și el din experimentul pe care  l-a reprodus, deși poate nu-și dă seama ori poate tocmai pentru că-și dă seama e acolo , pe panou, printre ei, printre noi. Propriul său act de creație l-a fixat și pentru că a coase înseamnă a uni forțat.

 

20161124_191024 Expoziția , deși abstractă , cuprinde și un filon narativ, o reprezentare simbolică a ciclului vieții : cartofii străpunși de cuie ar putea totuși încolții aidoma nucilor închise-n cutia de plexiglas transparent , dintre care se ridică lozinca din capătul unui stâlp : un capac de la o sticlă de bere inscripționat : „ Mai luptă!”, searbădă consolare pentru participanții la „promoție ” , care nu au câștigat nimic .

Strângerea nucilor într-un spațiu aglomerat ale cărui granițe , deși transparente , există, sugerează o mișcare frântă sau , mai bine zis , potențialitatea unei mișcări. Jocul formelor rotunde, paralela între înțepenirile forțate , ale cartofilor și ale nucilor, determină logica privitorului la un dublu salt : e conștient de imposibilitatea mișcării deci și de oprirea ( percepției ) timpului deși aceste forme circulare presupun tocmai mișcarea . Oprite ele se golesc de sens, le privești în sine , înlăuntrul lor și e tulburător – ești nevoit să te oprești si tu : la o examinare mai atentă se observă imperfecțiunile obiectelor; nu sunt perfect circulare ci vag neregulate. Sunt vii, în ele se simte energia care va determina germinația de mai târziu , daca va fi . E un sondaj al energiei potențiale, al posibilităților multiple. Aceasta e a doua cheie a expoziției, subliniată aparte prin forma rară a verbului „ vei fi cusut ”, într-o altă instalație care accentuează ideea acumulărilor repetitive. Conjugarea verbului „ a coase ” e chiar cusută pe o bucată de pânză neagră .Acul stă liniștit , fixat pe pânză , ața s-a scurs demult pe jos , adunată într-o grămadă a începutului și a sfârșitului, a albului fixat și el pe negru. E rezumatul unui întreg destin privit printr-un singur element primar : lumina, albul .

NOTA: Cronica  expozitiei de fotografie Perisabila batuta-n cuie feat.trauma (Craiova, 2016) de Emil Banuti, membru UAP. Expozitia a avut vernisajul la Craiova in data de 24 noiembrie 2016.

Psihoterapia Ortodoxa – Mitropolit Hieroteos Vlachos

psiho ortÎn conferinţa ţinută în Patriarhia Antiohiei (din nordul Libanului) in 1998, Hieroteos Vlachos însuşi rezuma premiza de la care porneşte Psihoterapia ortodoxă: „ortodoxia este, în principal, o metodă terapeutică. Adică ortodoxia şi teologia vindecă omul.” (Psihoterapia Ortodoxa, p.182) şi continua: „dacă creştinismul apărea în sec.XX l-am fi înţeles ca medicină şi nu ca folosofie, nici ca sistem etic, social sau filosafic” (id).

Sf.Părinţi arată că omul este format din suflet – elementul spiritual al existenţei şi trup – elementul material. Dacă în ceea ce priveşte trupul lucrurile sunt destul de clare, primul dintre concepte, sufletul ridică nenumărate probleme. Teologia ortodoxă şi-a fundamentat concepţiile despre suflet pe revelaţiile Sf.Părinţi şi pe observaţii directe, efectuate, consemnate şi verificate de-a lungul celor două milenii de existenţă, evitând speculaţiile pur teoretice şi raţionaliste.

Astfel, sufletul imaterial creşte deodată cu trupul „manifestându-şi propriile energii” (PO p.126), este pretutindeni în trup (eleniştii îl localizau în creier iar iudaizanţii în centrul inimii), conduce trupul şi se foloseşte de inimă drept organ specific, propriu.

 

Componente Sf.Ioan

Damaschin

Sf.Nichita

Stithatul

Sf.Maxim

Mărturisitorul

Sf.Grigore

 Palama

s

u

f

l

e

t

u

l

I.Raţională = mintea raţională raţională Raţională şi

intelectuală

mintea
II.Pasională = afectele Pasională

1.irascibilă

2. poftitoare

pătimitoare Imaginativă şi

impulsivă

cuvânt
III. – ?   Nu vorbeşte despre a 3-a componentă „iuţimea hrăneşte şi susţine creşterea” duh

 

Notă: Nu se poate încheia această prezentare (sumară şi schematică) a sufletului fără a transcrie aici cuvintele Sf.Ioan Damaschin şi ale Sf.Nemesius al Emesei, uluitoare prin frumuseţea şi poezia lor. Limbajul rafinat şi profunziumea analizei, realizate într-un spaţiu redus, ne dau o imagine despre ce înseamnă să primeşti revelaţii, să coboare harul asupra ta.

„Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia putere de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are spirit deosebit în el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, acela este spiritul în suflet.

            Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător prin voinţă pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul Celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţă precum şi de a exista prin fire în acest chip.” (Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea a 2-a, cap.XII).

            „Sufletul este imaterial şi nedelimitat de spaţiu şi în întregime iradiind în jurul său ca un soare care îşi răspândeşte lumina în orice loc străbate, precum şi de-a lungul propriului său corp solar, nu doar ca o parte a întregului pe care-l luminează, cum s-ar întâmpla dacă nu ar fi atotprezent în acest întreg.” (Sf.Nemesius al Emesei – Natura omului, cap.3)

             Inima, organ propriu al sufletului, este „primul organ raţional al trupului” (PO, p.187). În inima fizică, trupească, se află inima metafizică, duhovnicească a omului (PO, p.180). În ea „este salasul sufletului, al centrului sufletului”; „în inimă este mintea şi toate cugetele sufletului şi încrederea lui” (Sf.Macarie Egipeanul, o.c.).

Mintea este „esenţa sufletului”, „latura lui cea mai pură”, „ochiul sufletului”, cum o numeşte Sf.Ioan Damaschin. Mintea e constituită din esenţă (inima) şi energie. Energia este „lucrarea minţii”. Lucrarea minţii cuprinde gândurile şi imaginile inteligibile. Lucrarea minţii este energie, energia sufletului. După Sf.Maxim Mărturisitorul mintea, esenţă a sufletului, se găseşte în inimă, iar Iisus Hristos locuieşte în minte (inimă). O problemă de terminologie intervine în acest moment deoarece se pare că Sf.Maxim numeşte „minte” atât „raţiunea” cât şi „inima” dar face, din fericire, următoarea precizare: mintea (inima) este cea care vede limpede lucrurile, ea trebuie purificată, în timp ce raţiunea formulează şi exprimă cele văzute, deci s-ar putea spune că mintea, fiind creată „după chipul lui Dumnezeu”, nu poate fi limitată în nici un fel de simţuri, fiind în afara [dar] şi înlăuntrul lor” (ap.Vlachos, PO, p.124). Vlachos continua: „Dumnezeu se revelează minţii, în timp ce raţiunea, ca energie, formulează şi exprimă experienţele minţii. Mintea e în relaţie cu Dumnezeu, împărtăşindu-se cu energiile dumnezeieşti”.

Mintea şi raţiunea sunt două energii ale sufletului” (Vlachos-PO-Cont.şi dezb.p.191).

Scopul principal al psihoterapiei este să reintegreze mintea care a fost împrăştiată de către simţuri în afara inimii, adica în afara organului raţional fundamental al omului” (Vlachos, PO, p.127). Reintegrarea se face prin „curăţarea inimii” care duce la separarea minţii de raţiune. „Când după purificarea inimii ajungem la luminarea minţii, care este rugăciunea minţii şi a inimii, atunci vom cunoaşte din experienţă clar ce este mintea şi ce loc deţine ea în suflet (V, Cd, 193).

Despre sănătate şi boala psihică

 „Biserica împarte oamenii în trei mari categorii: nevindecaţi sufleteşte, care luptă să se vindece, cei vindecaţi = Sfinţii Bisericii” (Vlachos). Despre sănătate şi boală, biserica ortodoxă, depozitară a teologiei patristice, are concepţii exprem de precis definite. Cauza primordială a bolilor este păcatul originar care constă în 3 lucruri:

  1. mintea a încetat să lucreze;
  2. s-a identificat mintea cu raţiunea, „de aceea omul căzut nu ştie ce este mintea, ştie numai ce este raţiunea”;
  3. „mintea a fost înrobită patimilor şi condiţiilor mediului. De aceea noi astazi nu ştim exact ce este mintea, deoarece aceasta este întunecată” (V pocd 192).

Sănătatea sufletului nu constă în absenţa conflictelor interioare cum crede psihologia, ci constă în a fi în relaţie cu Iisus. Sufletul compus după modelul treimic din minte, raţiune şi duh se îmbolnăveşte atunci când aceste trei puteri ale lui sunt bolnave; când „se mişcă conform firii lor”, adică să călătorească spre Dumnezeu, să-L caute” sunt sănătoase.  Boala este „stagnarea, moartea şi întunecarea minţii”; în acesta stare „mintea omului subfuncţionează, e confundată cu raţiunea, patimile şi condiţiile mediului”. Sf.Simeon considera chiar că boala sufletului este absenţa Duhului Sfânt (p.209).

 

Tămăduirea minţii. Există 4 factori lucrători întru tămăduirea minţii:

  1. credinţa adevărată care păstrează meşteşugul tămăduirii. „Biserica e un spital care îl vindecă pe om cu adevărat; Sf.Părinţi sunt adevăraţii vindecători care vindecă cu puterea lui Hristos” (V, p.89 tot citatul);
  2. conştientizarea bolii;
  3. preotul tămăduitor;
  4. meşteşugul/nevoinţa care „este cuprins în cele 3 trepte ale vieţuirii duhovniceşti: curăţirea inimii, luminarea minţii şi desăvârşirea sau îndumnezeirea.Maxim Mărturisitorul le dă numele de: Filosofie practică, Contemplare firească, Teologie mistică

Să le descriem succint:

  1. curăţirea este pocăinţa, „lepădarea de omul vechi al trupului şi <îmbrăcarea> în omul cel nou, înniot de lucrarea Sf.Duh”;
  2. luminarea, însuşirea ei de căpetenie e cunoaşterea existenţelor, vederea sau contemplarea raţiunilor zidirii şi împărtăşirea de Duhul Sfânt. Are ca rezultat curaţirea minţii, „zămislirea înlăuntrul minţii a raţiunii cunoaşterii care se exprimă în concepte înalte”;
    1. în această stare omul are rugăciunea minţii neîncetată şi dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu;
    2. dobândeşte cunoaşterea celor dumnezeieşti şi omeneşti; experimentează cunoaşterea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu; e ridicat în văzduh precum Proorocul Ilie, străbătând cerurile.
    3. îndumnezeirea – a celor desăvârşiţi – teologi ai Bisericii „omul îndumnezeit are părtăşie cu puterile îngereşti, se apropie de lumina cea necreată şi adâncurile lui Dumnezeu i se dezvăluie prin Duhul Sfânt. El vede energia fiinţială cea necreată a lui Dumnezeu. […] El se înalţă până la al treilea cer al teologiei, ca Apostolul Pavel şi aude cuvinte negrăite şi vede ceea ce ochiul omului nu poate să vadă” (Vlachos). Astfel se pot produce, tainic şi prin îndelungate eforturi conştiente şi inconştiente, despărţirea minţii de raţiune, naşterea omului nou, prin curăţirea celui vechi şi prin Harul implorat care coboară pentru a transforma ceea ce deja fusese parţial purificat prin alegerea proprie, liberă, a conştiinţei omului pocăit (nu degeaba se cântă la liturghie: „…şi har peste har”, adică peste starea dată omului, prin trezvie şi rugăciune permanentă, va coborî har nou pentru om nou, renăscut întru Iisus Hristos).

„Trezvia” şi rugăciunea determină „privegherea duhovnicească, pregătirea minţii spre a nu primii nici un gând ispititor: adunarea sau păzirea raţiunii înlăuntrul inimii astfel ca să nu pătrundă în ea nici un gând care ar putea pune început săvârşirii păcatului.

Schema: gând = păcat – filtru pus înaintea raţiunii „Liniştirea minţii sau isihia înseamnă sălăşluire în Dumnezeu”  deci putem comenta în deplină siguranţă. Dumnezeu se revelează omului ca spaţiu pur, sigur, singurul loc situat în afara păcatului, chiar a potenţialităţii păcatului deşi situat în interiorul sufletului uman. Deci harul coboară în suflet unde determină crearea unui spaţiu izolat, sigur, limitat, pur, un refugiu psihic al omului care se roagă şi a dibândit harul pentru care se ruga.

Sălăşluirea în Dumnezeu, ca un cordon ombilical între om şi El, crează un spaţiu sigur, pur, spaţiul libertăţii totale a omului, spaţiul comuniunii, unde nu există condiţionări materiale de tip timp. Singura condiţionare existentă acolo şi toată teologia ne-o spune lămurit, e păstrarea legăturii cu Dumnezeu, a comuniunii permanente.

Să ne imaginăm un vârtej în apă, învârtindu-se cu o mare viteză; interiorul lui e protejat dar şi creat de acele tensiuni superficiale despre care ne arată fizica că există la sufrafaţa lichidului, ca o peliculă fină ce ţine apele să nu năvălească înăuntru: astfel este acest spaţiu creat de comuniunea cu Iisus. În afara lui toate acceleraţiile se pot produce – cu nimic nu afectează interiorul acestui sistem închis, căci deschizându-se numai spre Dumnezeu omul se închide păcatului, creând un sistem.

În afara lui orice se poate întâmpla; interiorul nu poate fi atins. E o ontogeneză, la o examinare mai atentă; practicile isihaste curăţesc mintea, crează un spaţiu gol, liber, ce poate fi umplut de Dumnezeu, care-L şi transformă, îl crează din nimic în spaţiu specific al comuniunii cu omul.

Patimile sunt „mişcările Sufletului potrivnice firii” (142) şi se clasifică după latura din care provin în sufleteşti şi trupeşti; la cine apar: monahi, mireni; felul dezvoltării lor: maici şi fiice adică „născute din cele dintâi”; după vârsta la care apar: etc. Patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi şi trebuie smulse ci sunt energii ale sufletului care au fost strâmbate de păcat şi trebuie preschimbate.

Tămăduirea patimilor 

  1. ca principiu general nu înseamnă eliminarea patimilor ci preschimbarea lor, energiile sufletului care se mişcau împotriva firii să se mişte potrivit cu firea;
  2. reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin energia lui Dumnezeu dar şi împreună cu lucrarea omului. „Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu poate săvârşi”;
  3. prin rugăciune şi spovedanie sunt eliminate multe probleme care „sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania e încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeu cel viu” (147);
  4. trebuie luptat împotriva patimii principale;
  5. patima nu trebuie „hrănită; să o lipsim de ce o întăreşte, astfel încât dar sigur se ofileşte şi moare […] să oprim gândurile şi patimile care le arată”;
  6. „la început ne luptăm să curmăm patimile lucrătoare, care se vădesc în afară”;
  7. să cultivăm virtuţiile corespunzătoare (de ex.smerenia vs. Mândrie).

În literatura patristică există îndrumări detaliate pentru toate patimile. Nepătimirea „nu înseamnă omorârea aspectului pătimaş al sufletului, cum învaţă filosofii stoici ci preschimbarea puterilor sufletului”. Nu e o stare negativă ci una pozitivă, nu e o stare statică ci una dinamică. Sf.Maxim Mărturisitorul a identificat 4 trepte ale pătimirii:

  1. începătoare: oprirea de la lucrarea patimii;
  2. la virtuoşi: scoaterea gândurilor pătimaşe din minte;
  3. la oamenii îndumnezeiţi: „dorinţa rămâne cu totul nemişcătoare spre patimi”;
  4. la oamenii desăvârşiţi = teologii care „au ajuns la părtăşia cu Dumnezeu şi au fost izbăviţi chiar şi de închipuire”: deplina curăţire a sufletului.

În concluzie, acesta este drumul, e adevărat că foarte puţin cunoscut de cei neiniţiaţi, pe care merge, neclintită de 2000 de ani, Biserica Ortodoxă, „spirit al sufletelor nostre”, din care pacienţii ies nu „amelioraţi” ci chiar vindecaţi. Prin Duhul Sfânt.

Note:

  1. hierotheos vlachos

    hierotheos vlachos

    1. Mitropolit Hierotheos Vlachos – Psihoterapia ortodoxăŞtiinţa Sfinţilor Părinţi – Precuvântare de I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului; traducere în limba română de Irina Luminiţa Niculescu; Ed.Învierea – Arhiepiscopia Timişoarei, f.a.

  2. , Psihoterapia ortodoxăcontinuare şi dezbateri – traducere din Limba greacă prof.Ion Diaconescu şi prof.Nicolae Ionescu, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed.Sofia, Bucureşti, 2001;
  3. Î.P.S. Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos – Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, traducere de Constantin Făgeţean, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed.Sofia, Bucureşti, 2001.